Copilăria arată omul , după cum dimineața arata ziua !

prietendevremerea

Cu siguranță fiecare dintre noi ne  aducem aminte cu mare drag                                    

și nostalgie de copilărie. Este acea etapă a vieții in care totul era 

simplu, frumos si nu trebuia să facem mai nimic. Părinții ne făceau

toate poftele (atât cât se putea și atunci când meritam) , iar  noi

stăteam cât era „ziulica” de mare pe-afară cu prietenii, la joacă. Doamne , bine mai era !

Pe vremea aceea nu știam ce înseamnă calculator, laptop, tabletă sau telefonul mobil. Nimeni nu avea așa ceva, iar toata lumea se simțea minunat. Telefonul de „hai în casă” era un strigăt de la geam, sau de peste gard. Totul era perfect ! (cel puțin așa-l percepeam) . Aș mai trece prin copilărie de “n+1” ori și tot nu m-aș  sătura! Cred că este partea cea…

Vezi articol original 436 de cuvinte mai mult

Anunțuri

Uneori , copiii ne dau adevărate lecții de viață

De cele mai multe ori copiii descoperă totul în nimic și în mod bizar , oamenii mari nu găsesc nimic în toate…haideti , așadar , să citim împreună  frumoasa poveste Bunicul şi nepotul a Fraţiilor Grimm din care să tragem concluziile corecte .

        A fost odată un bătrân împovărat de ani. Şi de bătrân ce era, privirea i se tulburase, auzul îi slăbise şi-i tremurau genunchii la orice mişcare. Când şedea la masă să mănânce, abia mai putea să ţină lingura în mână: vărsa ciorba pe masă, iar uneori îi scăpau chiar bucăturile din gură.

Şi văzând până unde ajunsese bătrânul cu nevolnicia, fiul şi noră-sa se umplură de scârbă. Nu-i mai aşezară să mănânce cu ei la masă, ci-l puseră într-un colţ, lângă vatră.

Şi din ziua aceea îi dădeau mâncarea într-o strachină de lut, şi nici măcar atât cât să se sature. Bătrânul căta cu jind la masa încărcată cu bucate, şi ochii lui lăcrimau de amărăciune.

Într-o zi, strachina de lut îi scăpă din mâinile cuprinse de tremur; căzu pe jos şi se făcu cioburi. Când văzu asta, nora apucă să-l certe de zor, dar bătrânul se închisese în amărăciunea lui şi nu scotea o vorbă. Din când în când, numai, scăpa câte-un oftat adânc.

„Asta e prea de tot!” îşi spuseră în sinea lor bărbatul şi nevasta. Şi-i cumpărară din târg o strachină de lemn, pe câteva părăluţe. Bietul bătrân trebui să mănânce de aici înainte doar din strachina de lemn.

Şi iată că odată, înspre seară, cum şedeau cu toţii în odaie, nepoţelul, să tot fi avut gâgâlicea de copil vreo patru anişori, începu a-şi face de joacă cu nişte scândurele.

– Ce faci tu acolo? îl întrebă taică-său.

– Fac şi eu o covăţică, îi răspunse copilaşul, din care să mănânce tata şi mama, când n-or mai fi în putere, ca bunicul!

Amândoi cătară mult timp unul la altul şi de amar şi de rusine îi podidi plânsul. Îl poftiră de îndată pe bătrân să se aşeze la masa lor şi, din ziua aceea, mâncară iarăşi cu toţii împreună. Şi din când în când se mai întâmpla ca bătrânul să verse din mancare, acum însă nu-l mai lua nimeni la rost…

Nu-i așa că, de fapt, aceasta poveste este  una adresată adulților ! Și asta pentru că  iată cum un copilaș de doar patru anișori, ne dă o adevărată lecție de viață…ce frumos  spunea Voltaire: Vocea care spune tuturor oamenilor „ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face”, va fi întotdeauna auzită de la un capăt la celălalt al universului.

Să fiți buni și înțelepți !!! 

M. Cooper

Micul colț de rai , aici pe pământ

Primim în dar, fiecare zi a vieţii noastre, soarele care ne încălzeşte, stelele care ne veghează, bucuria şi dragostea, ploile binefăcătoare, zăpezile minunate şi multe alte daruri care ne fac să ne simţim aleşii lui Dumnezeu , şi, ce dăruim noi celui care ne-a umplut de atâtea „cadouri” vitale ? …. ne plângem că ziua este, ori prea lungă, ori, prea scurtă, că a plouat prea mult, sau prea putin,  că bucuria n-a venit la timp, transformăm dragostea în ură, copiii îi părăsim sau îi umplem de cadouri multe şi deseori inutile care îi depărtează de raiul promis, zăpezile le alungăm sau le murdărim, şi  atunci oare cine este vinovat că raiul este tot mai departe de noi?

”Dar din dar se face rai”, doar atunci când, dăruind, dai din ființa ta, în  dorinţa de a fi împreună, într-un rai al tuturor, cu cei cărora le dăruieşti daruri absolut necesare! Este posibil așa ceva, ce credeţi?!

De fapt ,„Dar din dar se face raiul” – este cu siguranţă proverbul care ne provoacă la generozitate. Am fi tentați ,din  prima , să credem că  darul de aici primeşte o răsplată dincolo ,în rai, aşa că dărnicia n-ar trebui să fie condiţionată de primirea recunoştinţei aici şi acum. 

Este şi aceasta o interpretare valabilă, dar dacă suntem mai atenţi la proverb, constatăm că darul face raiul, nu te trimite în rai. Asta înseamnă că generozitatea poate transforma într-un paradis mediul în care se mişcă generosul. Şi asta e posibil şi aici, nu doar dincolo.                                                                   

 Se spune că într-o mănăstire, călugărul care împlinea sarcina

de portar a primit de la un ţăran care-şi avea via în apropiere

un mare ciorchine de strugure. Omul i-l dăruise cu tot dragul

spunându-i că este cel mai frumos ciorchine din via lui.  

Călugărul portar se gândi că fructul l-ar bucura mai mult pe un frate mai bătrân şi bolnav. Merse şi-i dărui strugurele. Bătrânul îl primi cu bucurie, dar văzându-l aşa mare şi frumos, simţi că acest ciorchine ar sta bine pe masa stareţului. 
Şi ciorchinele fu dăruit din nou. Stareţul se folosi şi el însă de strugure să facă o bucurie călugărului bucătar care stătea toată ziua în căldură lângă cuptor ca să facă bucate pentru toată obştea. 
Ciorchinele ajunse la bucătărie, dar nu rămase acolo, pentru că a fost dăruit mai departe. 
Şi aşa, dar din dar, fructul a trecut aproape prin mâinile întregii comunităţi şi a ajuns în final de unde pornise: adică la călugărul portar, primul care-l primise în dar. 
În acest fel, un strugure dăruit a făcut dovada că în acea mănăstire era un mic colţ de rai.

Cu siguranță , și aici pe pământ , oamenii generoși au întotdeauna din ce în ce mai mult.

Să fiți buni și înțelepți !!! 

M. Cooper

Povestea lupilor din sufletul nostru

Un bătrân stătea împreună cu nepotul său şi-l învăţa:
-În viaţa fiecărui om de pe pământul ăsta se dă o luptă crâncenă, o luptă între doi lupi. Unul rău: el întruchipează frica, mânia, invidia, lăcomia, autocompătimirea, aroganţa, viclenia, lenea.  tristețea,  regretele,  minciuna, vanitatea, complexele de inferioritate, negativismul, resentimentele, prostia.                      

Celălalt e unul bun: el aduce bucuria, liniştea, smerenia, pacea,

dragostea, încrederea, dărnicia, adevărul, blândeţea, mila,

 bunătatea, este plin de viață, drept, milos, plin de speranță,

înțelegător, cinstit. Aceștia se luptă mereu pentru a stăpâni sufletul omului.
Copilul priveşte întrebător pe bunicul lui:

Şi care dintre ei va învinge?

Bătrânul îl priveşte în ochi, şi-i spune:

-Cel pe care îl vei hrăni!

Așadar, tu pe care dintre lupi îi  hrănești ? Bine ar fi să ne ocupăm de cel bun , iar pe cel rău să-l lăsăm să moară de foame!  Poate fi fiara cât de fioroasă, dacă nu este hrănită,  își pierde puterile puțin câte puțin și în final moare.  Doar așa, și numai așa putem crea o lume mai bună .  Nu degeaba se spune că problemele, ca și copii , cresc , dacă le hrănești mereu.

Să fiți buni și înțelepți !!! 

M. Cooper

Nu exista frizeri – Exista Dumnezeu !

Dacă Dumnezeu e așa de bun, de ce permite atâta răutate? Cred că de multe ori ne-am pus această întrebare și încă ne-o punem , nu-i așa?  Filmulețul de mai jos, luat de pe internet, în mod sigur  poate fi un răspuns la aceasta intrebare…

Nu-i așa că este foarte sugestivă pelicula ? Așadar, Dumnezeu există, problema este că oamenii nu merg la el . Ce-ar fi dacă fiecare dintre noi am fi cu ceva mai buni, mai încrezători , mai iertători, mai iubitori,mai „etc.”. Cu siguranță lumea în care trăim ar fi mult mai bună , ceas de ceas, zi de zi , de acum încolo…Pentru toate astea însă , ar trebui să facem  ceea ce trebuie(să fim corecți cu noi înșine) , inclusiv  atunci când credem că nu ne vede nimeni, iar asta ține deja de disciplină .

Să fiți buni și înțelepți !!! 

M. Cooper

Cântecul frumos al privighetorii

„Veniți, privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit,”.. Ce frumos sună versurile poeziei „Noaptea de mai”  scrisă de  Alexandru Macedonski și cântată minunat de” privighetoarea muzicii ușoare românești ” Mirabela Dauer….

https://www.youtube.com/watch?v=RaG-pniUMQk

Și dacă tot suntem în primăvară,  perioada mirifică din an, când florile te ademenesc cu  miresme amețitoare, iar păsările te încântă cu triluri  , adevărate rapsodii de primăvară , merită să privim/ascultăm un „picuț ” spre privighetoare.

În mod sigur  și privighetoarea ne  încântă serile  cu minunatele sale cântece. O vorbă din popor spune  că „Privighetoarea nu-i frumoasă, dar cântecul îi este din Rai”.

Poate nu știați ,ca acele triluri minunate,   vin din partea masculilor care se întrec prin cântec ca să-și cucerească femela, minunatele triluri  fiind mijlocul lor de comunicare şi atragere a femelelor, precum și modul de întărire a cuplului. Cântecul lor este puternic şi sonor, cu o gamă largă de triluri, fluierături şi schimbări de frecvenţe. Cântecul privighetorii este evidenţiat de lăsarea serii, deoarece majoritatea speciilor             

de păsări îşi încetează activitatea. Trebuie menționat că

doar masculii care nu şi-au găsit perechea cântă în mod

deosebit pe durata nopții, evident în speranţa atragerii femelelor.

Cercetătorii au mai descoperit un fapt interesant: anume că

populaţiile de privighetori din oraşe cântă mai puternic decât cele

din crânguri şi păduri, deoarece trebuie astfel să acopere zgomotul de

fond produs de maşini, alarme, câini, pisici, etc. Așadar, privighetorii(doi, trei la număr) se întrec prin cântat  la ceas de seară pentru a-și cuceri privighetoarea . De ce sună atâta de frumos trilurile lor care ne ncântă timpanele ?…pentru că o fac din suflet , din pasiune, totul pentru impresionarea privighetorii. După jurizarea subiectivă făcută de privighetoare , dintre toți participanții la concurs, doar unul singur va fi alesul, după ce își recunosc înfrângerea cu sportivitate ,ceilalți își iau zborul spre  alte crânguri pentru a-și încerca norocul ..fără supărare, fără resentimente . Oare în lumea noastră , a oamenilor se întâmplă la fel ? Nu prea! Dar în lumea cântăreților  ? Mai rar și aici. Poate doar Alecsandri a recunoscut , nu ușor, meritele literare a lui Eminescu spunând că ” e unul care cântă mai bine decât mine”  încheind  cu o strofă de o mare nobleţe sufletească:

,,E unul care cântă mai dulce decât mine?

Cu-atât mai bine ţării şi lui cu-atât mai bine.

Apuce înainte şi-ajungă cât de sus,

La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus”.

Să fiți buni și înțelepți !!! 

M. Cooper