Încrederea înfloreşte în inimile mari…

Despre încredere…așa pentru ultima zi de „cuptor”…

prietendevremerea

Orice vis , orice dorință devine realitate, atunci când crezi cu adevărat că acest lucru se poate întâmpla !

Într-o vară secetoasă, preotul i-a chemat pe toți credincioşii să participe  la o rugăciune pentru ploaie pe câmp. Pământul se uscase iar culturile erau aproape compromise, dacă nu ploua cât mai repede. 

Oamenii au venit cu mic cu mare la locul anunțat şi la ora                   

potrivită pentru rugăciunea de ploaie. Fiecare purta în mâini

semnul credinţei : icoane, tămâie, lumânări. 

Preotul a fost în schimb foarte impresionat de o fetiţă care,

în timpul rugăciunii, ţinea în mână o umbrelă roşie. Era singura,

din acea mare adunare, care avea umbrela la ea , în caz că

rugăciunea avea finalitatea mult dorită : ploaia.  Astfel, preotul

a adăugat rugăciunilor pe care le citea din carte, una de la el:

„Doamne ajută-ne pentru credinţa acestei…

Vezi articol original 156 de cuvinte mai mult

Anunțuri

Dialogul celor patru lumânări

Într-o încăpere, patru lumânări ardeau pâlpâind. Ambianţa era atât de plăcută şi de liniştită încât le puteai asculta șoaptele sfârâite:

Cea dintâi a spus:

-Eu sunt Pacea şi pe mine nimeni nu mă mai poate ţine aprinsă. În ziua de astăzi oamenii au uitat că pot face parte din viața lor. Cred că mă voi stinge în curând! Şi într-adevăr, flacără s-a micşorat cu rapiditate şi apoi s-a stins în întregime.

Cea de-a doua a zis:

-Eu sunt Încrederea! Dincolo de toate, se pare că nu mai sunt indispensabilă, aşa că nu mai are nici un  sens să rămân aprinsă. Oamenii spun că pot să trăiască foarte bine și fără mine. Şi nici nu a terminat bine cele spuse, că s-a stins sub o adiere blândă.

Cu mare tristeţe, cea de-a treia lumânare a spus la rândul ei:                   

-Eu sunt Dragostea! Nici eu nu mai am puterea de a mai sta aprinsă.

Oamenii mă dau la o parte şi nu îmi mai văd importanţa. Ei uită să

iubească până şi pe cei care le sunt aproape. Şi acestea spunându-le,

s-a stins cu un oftat de durere.  Dar deodată un copilaş intrând în cameră

şi văzând cele trei lumânări stinse le-a întrebat:

-Dar voi de ce nu ardeţi? Voi trebuie să ardeţi mereu şi să luminaţi sufletele oamenilor!  Apoi a  început a plânge plin de deznădejde. Dar tocmai atunci cea de-a patra lumânare a început să-l încurajeze, zicându-i: ,

-Nu-ţi fie frică copilaş! Câtă vreme  mă vezi pe mine pâlpâind, le putem aprinde şi pe celelalte… Eu sunt Speranța!”

Şi atunci, cu ochii plini de încredere copilul a luat lumânarea Speranței şi le-a aprins şi pe celelalte trei.

În concluzie, şi-n sufletele noastre  trebuie să ardă neîncetat flacăra Speranței, a Nădejdii,căci astfel le vom putea menţine aprinse şi pe celelalte trei: Încrederea,Dragostea şi Pacea.  Oricât ai suferi într-o viață de om , aici pe Pământ, sufletul tău trebuie să rămână în pace, în liniște, în dragoste și cu speranță. Acestea sunt cele mai de preț bogății ale unui om.

Să fiți buni și înțelepți !!! 

M. Cooper

De la temeri la bucurie sunt doar 15 centimetri …merită efortul !

Un alpinist  a ajuns în vârful muntelui pe care îl escaladase  în miezul zilei. Provocarea pentru el a fost să coboare până la un loc sigur înainte de apusul soarelui. Pe măsură ce cobora, a observat cum soarele se lăsa tot mai jos. A grăbit pasul, dar pe măsură ce orele se scurgeau, lumina scădea, iar soarele era înghiţit de linia orizontului. I s-a făcea tot mai frică şi multe temeri au început să iasă la suprafaţă. Credea că dacă nu ajunge la baza muntelui, avea să rămână prins la mijlocul drumului, într-o poziţie extrem de periculoasă şi putea chiar să cadă şi să moară.

În sfârşit, soarele a apus şi alpinistul a rămas complet în întuneric.       

Disperat, a bâjbâit după ceva de care să se ţină şi în cele din urmă

s-a agăţat de o creangă care creştea dintr-o fisură în stânca muntelui.

Alpinistul şi-a petrecut noaptea agăţat de acea creangă, încremenit

de spaimă, crezând că dacă își dă drumul, avea să cadă şi să se

zdrobească de stâncile de dedesubt. Noaptea a fost un coşmar pentru el,

o adevărată teroare , cu scenarii dintre cele mai sumbre.

Cu toate astea, când s-au ivit primele raze ale dimineţii, a început să râdă. Nu i-a venit să creadă ce a văzut. Frica lui fusese doar o iluzie. La doar 15 cm sub el se întindea o cornișă. Pe întuneric el nu o văzuse. Când s-a făcut lumină şi-a dat seama că nu trebuia decât să mai coboare încă 15 centimetri şi ar fi petrecut noaptea în siguranţă şi relativ confortabil. Temerile sale fuseseră nefondate. Spaima lui nu avea nici o bază în realitate şi, după cum am aflat, aşa sunt toate temerile. Ele ne fac să ne simţim mici, încătuşaţi, ne distrug viaţa, făcându-ne mult rău.  Totuşi, fiecare dintre temerile care ne limitează are o adâncime de doar „15 centimetri”. Nu lăsaţi aceste temeri să pună stăpânire pe voi. Nu le lăsaţi să vă strice viaţa.

Așadar , „ai grijă cu ce îţi uzi visele. Dacă le uzi cu îngrijorare şi frică tu vei produce buruieni care vor sufoca viaţa din visele tale. Udă-le cu optimism şi soluţii şi tu vei cultiva succesul. Să fii mereu în căutare de căi pentru a transforma problemele în oportunităţi pentru succes. Să fii mereu în căutare de modalităţi pentru aţi hrăni visul tău.”(Lao Tse)

Nu-ți fie teamă niciodată  că înaintezi prea încet. Mai degrabă să te temi dacă te oprești.

Să fiți buni și înțelepți !!! 

M. Cooper

Bucură-te de viață aici și acum ! Nu se face repetiție

Trei pescari găsiră într-o zi o sticlă plutind. Au pescuit-o şi au zărit înăuntru o bucată de hârtie.

Au spart sticla şi au descoperit următorul mesaj: „Ajutor! Salvaţi-mă! Oceanul m-a aruncat pe o insulă nelocuită. Stau pe mal şi aştept ajutorul. Grabeşte-te! Sunt aici.”                                               

Pescarii se uitară unul la altul nedumeriţi: 

-Nu este scrisă nicio dată, spuse unul. Cu siguranţă, acum e prea târziu.

Sticla poate să fi plutit de mult pe apă.

Altul remarcă şi el:

-Nu este indicat locul. Nici măcar numele oceanului!

Al treilea, întorcând pe toate părţile petecul de hârtie, zise:

-Acesta nu este un mesaj obişnuit. El vrea să ne spună că insula numită Aici este oriunde. Şi ea poate fi găsită chiar acum.

Citind această povestioară într-o carte de spiritualitate orientală, mi-am adus aminte de o cugetare creştină care zice că singurul timp şi loc care-ţi aparţin cu adevărat sunt: astăzi şi aici.

Ziua de ieri îi aparţine lui Dumnezeu, pentru că el o judecă, iar ziua de mâine îi aparţine diavolului, pentru că el este maestrul amânării.

Omul, acum şi aici, poate să fie bun, în rest nu există decât nostalgie sau visare.

Mă bucur că sunt aici și  acum…ASTĂZI. Nu degeaba se mai spune că o zi de astăzi face cât două zile de mâine.

Închei cu minunatele și sugestivele versuri pe care le-am găsit într-o poezie a lui C.Alin Balasoiu

Putem trăi doar în trecut,               bucurate de fericire                       
Să stăm să măsurăm nisipul,
Putem trăi în viitor,
Și să ghicim de-i mult nimicul!
 …
Dar, vrei să fii nemuritor?
Atunci trăiește numai clipa,
Trăiește-ACUM, nu-n viitor.
Iar în trecut? Nu e nimica…

Să fiți buni și înțelepți !!! 

M. Cooper

Ceșcuța de ceai sau cum să treci peste greutățile vieții…

” A nu cunoaşte niciodată suferinţa – aceasta este sărăcia omului  ! ” spune pe bună dreptate un vechi proverb chinezesc.

Cea mai cunoscută povestire relatată de părintele      

Arsenie Boca are menirea să le aducă alinare celor

aflaţi în suferinţă. Pilda ceşcuţei de ceai, spusă de

duhovnicul de la Prislop, le arată oamenilor ce pot

face „dacă viaţa li se pare grea şi sunt loviţi, bătuţi

şi împinşi aproape fără milă, când lumea pare că se învârteşte necontrolat şi când simt că se află într-o suferinţă îngrozitoare”.Una dintre cele mai frumoase vorbe de duh lăsate de fostul preot prigonit de regimul comunist este povestea ceşcuţei de ceai, o pildă menită să le aducă alinare suferinzilor.

Iată povestirea spusă de părintele Arsenie Boca:

„O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpăra ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversări de la căsătorie. Şi soţiei şi soţului le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, obiecte ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat: „Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!”. În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească:

‒ Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva, am fost doar un bulgăre de argilă roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta!”,„Nu-mi place!”, „Lasă-mă în pace!”, dar El a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe: „Încă nu!”. Apoi, ah!

Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. „Opreşte! Ameţesc! O să-mi fie rău!”, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: „Încă nu”. M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit şi m-a modelat, până a obţinut forma care i-a convenit, iar apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură! Am strigat, am bătut şi am izbit uşa… „Ajutor! Scoate-mă de-aici!” Puteam să-L văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele Sale, în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: „Încă nu”. Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft… am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! „Ei, aşa este mult mai bine”, m-am gândit.

Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. „O, te rog, încetează, încetează!”, am strigat. El doar a dat din cap şi a spus: „Încă nu!” Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. Am plâns… eram convinsă că nu voi scăpa! Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi El m-a scos afară şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat şi am aşteptat, întrebându-mă: „Oare ce are de gând să-mi mai facă?”. O oră mai târziu, mi-a dat o oglindă şi a spus: „Acum uită-te la tine!”. Şi m-am uitat. „Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu…Este frumoasă. Sunt frumoasă!”

El mi-a vorbit blând:

-Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald şi neplăcut în cuptor, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult, fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine”.

Morala povestirii este următoarea, arăta duhovnicul Arsenie Boca:

„Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare, pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta şi sfânta Sa voie. Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când lumea îţi pare că se învârteşte necontrolat; când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşază-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu Olarul”.(adevarul.ro )

Frumoasa lecție de viață în povestea ceșcuței de ceai, nu-i așa ?  Într-adevăr suferinţa este un mare învăţător, dar , din păcate nimeni nu vrea să fie elevul ei. Cu siguranță ați mai citit aceasta poveste , dar merită din când în când să ne-o mai reamintim.

Să fiți buni și înțelepți !!! 

M. Cooper

Destinul tău nu depinde de întâmplare, ci de alegerile tale.

Dacă destinul nu depinde de tine, cu siguranță de tine depinde ce faci cu ceea ce îţi dă destinul. A prelua controlul asupra propriei tale vieţi înseamnă  a-ţi asuma responsabilitatea                                  

propriei tale persoane, a accepta ideea că ceea ce eşti,

ceea ce poţi deveni nu depinde decât de tine şi numai de tine.

Este lesne  să observi că viaţa multor oameni este controlată

de alţii, de diverse probleme, de stări emoţionale negative, de temeri,

de amintiri triste, de diferite situaţii din trecut sau actualitate, și nu de ei înșiși.

Se spune că a fost odată un văduv, care locuia împreună cu cele două fete ale sale, fete care erau foarte curioase și inteligente. Fetele îi puneau mereu multe întrebări. La unele știa să le răspundă, la altele nu.

Cum își dorea să le ofere cea mai bună educație, într-o zi și-a trimis fetele în vacanță la un un înțelept. Înțeleptul știa întotdeauna să le răspundă la întrebările pe care ele le puneau.

La un moment dat una dintre ele a a adus un fluture albastru, pe care plănuia să îl folosească, pentru a-l înşela pe bătrânul ințelept.

– Ce vei face? o întrebă sora ei.

-O să ascund fluturele în mâinile mele și o să întreb înțeleptul dacă e viu sau mort. Dacă va zice că e mort, îmi voi deschide mâinile și-l voi lăsa să zboare. Dacă va zice că e viu îl voi strânge și îl voi strivi. Și astfel orice răspuns va avea, se va înșela.                                     

Cele două fete au mers într-o clipă la înțelept și l-au găsit meditând.

– Am aici un fluture albastru. Spune-mi, înţeleptule, e viu sau mort?

Foarte calm, înțeleptul surâse și îi zise:

Depinde de tine… fiindcă e în mâinile tale.

Așa este și viața noastră, prezentul și viitorul nostru. Nu trebuie să învinovățim pe nimeni când ceva nu merge, noi suntem responsabili pentru ceea ce dobândim sau nu.

Viața noastră e în mâinile noastre, ca și fluturele albastru. De noi depinde să alegem ce vom face cu ea!

Cu siguranță scurgerea timpului , vremea de afară nu sunt în mâinile noastre  deci, nu avem cum să le influențăm. De noi însă depinde starea noastră sufletească, de noi depinde, de multe ori, zâmbetul celorlalţi pe care putem să-l producem fie şi cu o vorbă bună, sau doar zâmbindu-le persoanelor respective indiferent dacă sunt străine sau nu.

Ei, da, viața ta depinde doar de tine. TU decizi când, unde și în ce fel vei reacționa la ceea ce “se întâmplă” în viața ta. Tu vei alege , tu vei hotărî , asta pentru că destinul tău nu depinde de întâmplare, ci de alegerile tale.

Să fiți buni și înțelepți !!! 

M. Cooper